Size matters

Aveam în plan să scriu de ceva vreme despre o diferență pe care am observat-o acum ceva vreme, când vine vorba de pus idei pe hârtie sau de conceput lucruri de la zero. Conjectura inițială suna cam așa:

Când vine vorba de conceput lucruri de la zero sau de explorat idei cu posibil numeroase ramificații, o tablă (whiteboard) e mai bună decât un caiet sau o foaie albă, fie ea și A4.

Evident, ipoteza e incompletă – mai ales când vine vorba de un whiteboard, sunt diferențe importante și în ceea ce privește instrumentul de scris.

Hârtia e de obicei write once, pentru că sunt puține instrumentele de scris pe care le poți șterge suficient de eficient. În plus, fie că e vorba de creion sau de stilou, poți oricând să mai înghesui un detaliu, o clarificare, o rafinare, un caz în plus. De fapt, cele două merg mână în mână. Inabilitatea de-a șterge (ușor) crește atractivitatea „peticirii” unei scheme sau idei în straturi succesive, în timp ce posibilitatea de-a adăuga detalii la un nivel din ce în ce mai mic, face nenecesar ștersul și refăcutul unei idei, decât poate în cazurile cele mai radicale.

Whiteboard-ul se găsește la celălalt capăt al spectrului în multe privințe. Prin definiție un mediu write / erase, un whiteboard nu e complet fără o modalitate, fie ea și rudimentară de-a șterge (iar unde burete nu e, și o palmă poate face treabă suficient de bună). În același timp, puține markere au vârful subțire și și mai puține și-l mențin așa după câteva săptămâni de utilizare. Lucrul ăsta se traduce în cuvinte puține și mari (fizic), scheme în tușe groase și cu puține detalii. Pe de altă parte însă, lipsa detaliilor este suplinită de iterațiile rapide, cu modificări oriunde pe tablă.

O dată inclus și intrumentul de scris în teoria inițială, lucrurile par clare: nu e atât vorba de dimensiune, cât de mediul luat pe de-a-ntregul. Dimensiunea e doar una din dimensiunile problemei, dar nu singura.

Cu toate astea, și dimensiunea fizică, all things being equal își are importanța ei, așa cum am realizat empiric și total întâmplător.

Recent am schimbat, în urma unei erori de măsurare și a unei comenzi online pripite, formatul agendei de însemnări personale. Unde agenda ultimilor câțiva ani a fost de formatul unui A5 mai lat, noile carnețele de notițe erau aproximativ cât un A6 (9 × 13 cm, mai exact). Sperând că o să le epuizez repede, am decis să le dau o șansă.

După mai multe încercări nereușite, concluzia s-a impus de la sine: mi-era foarte greu, dacă nu imposibil să scriu pe larg și să dezvolt idei pe un format atât de mic. O frază mai dezvoltată ocupă lejer câteva rânduri și nu e o excepție ca un paragraf să depășească o pagină, mai ales cu identări sau paranteze. Iar în tot timpul ăsta, scrisul mi-e sacadat și la fiecare rând nou îmi vine să pun punct propoziției și ideii.

Practic, am (re)descoperit empiric un lucru despre scris care se știa de multă vreme în ceea ce privește cititul: problema lungimii liniei – o problemă bine-cunoscută, studiată și cu prescripții clare. Rândurile prea scurte sacadează citirea și întrerup ritmul, iar rândurile prea lungi obosesc cititorul și duc la reparcurgerea textului. Bineînțeles, soluțiile sunt pe un spectru și depind de mulți factori, de la limbă și tipul de text până la diversele decizii tipografice, cum ar fi fontul sau distanța dintre linii.

Rămân deci două concluzii, zic eu utile:

1. Pentru nevoi diferite, medii diferite, chiar dacă mediul optim pentru o situație poate să difere, chiar drastic, de la o persoană la alta
2. Fiecare mediu are limitările și „regulile” lui și uneori diferențele de formă pot ascunde diferențe substanțiale